Ce Osaka?!

Cu prea mare speranţă am primit numirea dlui Funeriu la Educaţie.

Om tânăr, şcolit “afară”, cu doctorat ( condus de un laureat Nobel ) luat în Franţa cu cel mai înalt rang, conferit primilor 5% dintre candidaţii la doctorat din toate domeniile (tres honorable avec felicitations ecrites du jury), dl Funeriu promitea să reformeze profund anchilozatul învăţământ românesc.

Când colo, dumneasa propune ca orele de sport din învăţământul primar să se reîntoarcă pe mâna învăţătoarelor. Este o prostie fără margini, n-ai nevoie de doctorat la Strasbourg ca să-ţi treacă prin cap aşa ceva. Elevii din clasele primare au nevoie să facă sportul cu profesori de sport. Toate lumea ştie de ani de zile că învăţătoarele sunt prea leneşe şi nepricepute, ele preferă să stea în clasă cu copiii şi să facă matematică şi română în timpul orelor de educaţie fizică.

Dacă aplică această măsură, dl Funeriu se descalifică nu doar profesional şi politic, ci şi moral. N-a trecut nici o lună, de când declara la Rfi:

Sportul trebuie să fie foarte bine reprezentat în şcoală. Avem o problemă, problema scutirilor medicale. Mulţi părinţi spun că “vai, copilul meu este bolnav, nu poate să meargă la orele de sport!”. Sunt ore de sport înlocuite cu alte ore.

Sportul este o componentă esenţială a Educaţiei, iar eu sunt foarte ataşat de acest lucru. Ministerul se numeste acum Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi voi lucra cu performeri din domeniul sportiv, pentru că ei reprezintă modele pentru societate. Deci am un angajament ferm pentru sportul în şcoală şi în activităţile extra-şcolare.

După cum se vede, angajamentul ferm nu l-a ţinut pe dl ministru nicio jumătate de lună.

Ce Strasbourg, ce Munchen, ce Osaka, ce Paris ?!

Sever Voinescu în conflict cu limba română

Domnul Sever Voinescu, care este convins că le ştie pe toate, are probleme cu limba română. Am citit pe blogul dumisale un articol care conţine cel puţin două greşeli grave de gramatică. Trimit la ele:

Domnul Voinescu foloseşte “fii” în loc de “fiii”.

Domnul Voinescu foloseşte “miniştrii” în loc de “miniştri”.

Pe acelaşi blog întâlnim şi o cacofonie spectaculoasă: "fii fiul" ( Nu e deloc ușor să fii fiul lui Silviu Prigoană...)

Taximetrie în Italia

Cineva, o femeie, întoarsă de curând din Italia, povesteşte cum a fost arestat soţul ei pentru că făcea taximetrie ilegală, de fapt apucase să facă o singură cursă. I-au dat 8 ani de puşcărie. Avocatul i-a spus: "Dacă făcea o crimă, mâine l-aş fi scos. Pentru asta nu pot." În Italia, munca la negru e pedepsită mai rău decât o crimă.

Petre Roman la PNL ! !

N-am cuvinte!!

Andrei Pleşu - Despre scris

Memorabil finalul articolului lui Andrei Pleşu din Dilema veche, nr. nr.241 - 25 septembrie 2008:
În realitate, scrisul nu e niciodată o operaţiune de „execuţie“ tehnică a unui proiect prealabil. Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi. În încercarea de a formula, afli lucruri la care simpla cădere pe gînduri nu are acces. Expresia scrisă e un mod de a pricepe, şi e garanţia faptului de a fi priceput cu adevărat ceea ce voiai să pricepi. Cu alte cuvinte, nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a-l fi exprimat. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întîmpinat de un sens diferit sau cu totul nou faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decît propriul tău gînd. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decît tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atît e mai puţin al tău, cu cît e mai izbutit.

Statul pentru studenţi

Ideea că statul e obligat să dea, să dea, să dea rezistă şi la aproape 20 de ani de la căderea comunismului. Studenţii, de exemplu, ies în stradă şi strigă sloganuri de genul "dacă nu ne daţi locuri în cămine, nu mai învăţăm!". Culmea!!! De parcă statul ar fi obligat să rezolve problemele locative ale tuturor cetăţenilor săi! Din păcate, această idee este cultivată, din populism, şi de politicieni şi de presă. O dezbatere serioasă şi profundă despre rolul statului nu se face.

Este incredibil cât de lipsiţi de logică sunt mulţi dintre cei care scriu în gazetele noastre, unele chiar cu pretenţii de seriozitate. Am citit de curând un articol scris de Sorin Ivan în Tribuna învăţământului nr. 963-964. Articolul abordează eterna problemă a învăţământului românesc, despre care, ca la fotbal, îşi dau toţi cu părerea. Îl redau mai jos.

Nu de putine ori auzim in public opinia conform careia elevii romani sunt mai buni decat cei din Occident. „Mai buni” inseamna ca tinerii nostri stiu mai multe, sunt mai bine pregatiti. Observatia este, in general, corecta: elevii din Romania au un orizont mai larg al cunoasterii decat colegii lor din alte tari, o mobilitate a gandirii parca mai mare, bazata, probabil, pe faptul ca stapanesc niste date pe care le pot procesa, si chiar o anumita patrundere a mintii, care le da frau liber intuitiei, capacitatii de a face asocieri si speculatii. Aceasta particularitate se reflecta si la nivel administrativ, cand, in strainatate fiind, elevul roman este inscris nu in clasa pe care ar trebui s-o urmeze cronologic, ci intr-una superioara, din simplul motiv ca programele de studiu nu coincid si ca el poseda un volum mai mare de cunostinte. Mai departe, faptul se poate observa in performantele pe care tinerii nostri le obtin la olimpiade si concursuri internationale, in buna imagine pe care o au in ochii unor universitati si institute de cercetare prestigioase, in carierele lor de succes la companii celebre gen Microsoft etc. La prima judecata, aceasta realitate legitimeaza pe multi sa reitereze, si sa creada cu putere in el, adagiul flatant: „Romanii sunt destepti” (in varianta autopersiflanta: „Romanii e destepti!”). In plan subliminal, adagiul cu pricina se citeste: „Romanii sunt/e mai destepti decat altii!”, ceea ce nu face decat sa confirme un complex de superioritate al nostru, alimentat din plin inainte, cu foalele propagandei comuniste. Ar fi hazardat sa mizam pe teoria vreunei superioritati genetice, a vreunui privilegiu pe care ni l-ar fi acordat Providenta din nascare fata de alte natii. Daca, dincolo de aceasta tema, privim realitatea romaneasca la nivel de civilizatie, moralitate, mentalitate, comparativ cu civilizatiile occidentale, orice speculatie de aceasta speta se dovedeste absolut gratuita. Atunci cum se explica realitatea constatata de multi compatrioti si chiar de acei straini care inteleg ca romanii nu sunt chiar toti o adunatura de infractori? Pe langa „meritul” unor date genetice bune (folosite deseori prost) din aria inteligentei, trebuie sa recunoastem ca un rol esential in aceasta situare revine sistemului de invatamant. Tinerii care ne creeaza aceasta magulitoare imagine de sine ca natiune sunt produsul scolii romanesti. O scoala care are o istorie si o traditie, o scoala care, in ciuda vremurilor si a regimurilor, a functionat bine de-a lungul timpului. Dar care, de la o vreme, da grave semne de criza si de blocaj. Ne lovim, in continuare, de un paradox: daca invatamantul romanesc este prin traditie unul bun, atunci de ce trebuie schimbat, modificat, reformat etc.? Paradoxul este numai aparent: nimeni nu contesta nevoia vitala a sistemului de a se sincroniza cu ultimele evolutii ale societatii, de a raspunde exigentelor si cerintelor acesteia. Reforma invatamantului din intreaga Europa aspira la transformarea sistemelor nationale in medii competitive ale calitatii si performantei in educatie. Numai ca la noi ceva nu merge, in special prin partile esentiale. Punctele slabe ale reformei invatamantului din Romania se refera, in primul rand, la absenta unei viziuni unitare, coerente, cu finalitati certe si cu bataie lunga, iar in al doilea la lipsa actiunii politice concertate si solidare, dincolo de diferentele si interesele politice, in beneficiul educatiei si al modernizarii ei. Din aceste doua foarte grave vicii ale reformei romanesti decurg toate celelalte neajunsuri, care intregesc o fenomenologie a esecului in procesul de schimbare. In aceste conditii, „reforma” educatiei, care nu este o reforma in adevaratul inteles al cuvantului, evolueaza confuz si contradictoriu, nereusind a edifica mai nimic temeinic. Tot ce se construieste in cadrul tentativei de a schimbare este, mai devreme sau mai tarziu, contestat si demolat, ca o transpunere intr-o realitate ionesciana a mitului Mesterului Manole. Efectele acestei dramatice bajbaieli prin labirintul reformei se vad cel mai clar in domeniul calitatii educatiei puse in opera in scoala si, mai departe, in relatie de cauzalitate, in nivelul de pregatire si cunoastere al elevilor si absolventilor. Multi dintre acestia nu au idee despre notiuni simple, fac greseli elementare de exprimare si de scriere, la capitolul comunicare sunt zero (pentru ca, in ciuda inovatiilor Ministerului, ei nu au ce sa comunice), n-au citit mai nimic pana in prezent, stiu, in general, foarte putine lucruri. Scoala romaneasca de astazi, supusa procesului de reformare in metamorfoza aproximativa a tranzitiei, risca a-si scapa din mana elevii si a-si uita misiunea fundamentala: educatia si instructia. De vreme ce tinerii pe care-i pregateste sunt tot mai needucati si mai ignoranti, la ce ne putem gandi decat la un esec de mari proportii, care prinde tot mai mult contur, al scolii in opera sa educationala? Cauzele acestui proces de declin se afla, cum am observat, in domeniul reformei, care nu are sansa de a beneficia de cel mai bun cadru conceptual si administrativ de derulare. Riscurile sunt imense, dar nimeni nu le asuma si, mai grav, nimeni nu pare a le constientiza. Faptul ca invatamantul romanesc se degradeaza, faptul ca educatia de calitate si performanta incep sa devina fenomene tot mai restranse nu par a preocupa pe responsabilii sistemului. Daca s-ar uita cu atentie in realitatea educatiei, daca ar patrunde dincolo de aparente, ar vedea ca situatia este grava. Cand, din toate partile, vin semne de ingrijorare, cand institutii precum Academia Romana trag repetate semnale de alarma, atunci e de bun-simt sa gandim ca poate nu chiar toate aceste atitudini ascund interese politice, intentii obscure, tentative de manipulare si de compromitere ori tendinte vindicative. Corectitudinea politica si administrativa, eforturile depuse, bunele intentii etc. nu sunt suficiente daca reforma nu merge, iar sistemul probeaza, cu asupra de masura, aceasta defectiune. In lipsa unei viziuni reformatoare si a actiunii politice, educatia romaneasca este in pericol. In pericolul de a se degrada, de a deveni un spatiu al uniformizarii si al lipsei de performanta. In pericolul de a-si contrazice propriul mit, cu care pana acum s-a mandrit si a creat iluzii unei intregi natiuni. Multi asteapta inca pe Spiru Haret. Pana la venirea acestuia, daca el va mai veni vreodata, reforma educatiei trebuie sa iasa din trista ei inertie.

Ideile enunţate de dl Ivan se contrazic cu o veselie debordantă.

Pe de o parte, în prima jumatate a articolului elevii români au un orizont mai larg al cunoasterii decat colegii lor din alte tari, o mobilitate a gandirii parca mai mare, bazata, probabil, pe faptul ca stapanesc niste date pe care le pot procesa, si chiar o anumita patrundere a mintii, care le da frau liber intuitiei, capacitatii de a face asocieri si speculatii.

Pe de altă parte, în a doua jumătate a articolului elevii români nu au idee despre notiuni simple, fac greseli elementare de exprimare si de scriere, la capitolul comunicare sunt zero (pentru ca, in ciuda inovatiilor Ministerului, ei nu au ce sa comunice), n-au citit mai nimic pana in prezent, stiu, in general, foarte putine lucruri.

N-am timp acum să comentez mai în amănunt aserţiunile dlui Ivan. Cred însă că exemplul de mai sus ne poate face o idee despre convieţuirea dumisale cu logica elementară ( în speţă cu principiul noncontradicţiei ). Cu acest mod de a-şi folosi raţiunea, dumnealui este formator de opinie, căci este director, pare-mi-se, al publicaţiei în care scrie.