Petre Roman la PNL ! !

N-am cuvinte!!

Andrei Pleşu - Despre scris

Memorabil finalul articolului lui Andrei Pleşu din Dilema veche, nr. nr.241 - 25 septembrie 2008:
În realitate, scrisul nu e niciodată o operaţiune de „execuţie“ tehnică a unui proiect prealabil. Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi. În încercarea de a formula, afli lucruri la care simpla cădere pe gînduri nu are acces. Expresia scrisă e un mod de a pricepe, şi e garanţia faptului de a fi priceput cu adevărat ceea ce voiai să pricepi. Cu alte cuvinte, nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a-l fi exprimat. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întîmpinat de un sens diferit sau cu totul nou faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decît propriul tău gînd. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decît tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atît e mai puţin al tău, cu cît e mai izbutit.

Statul pentru studenţi

Ideea că statul e obligat să dea, să dea, să dea rezistă şi la aproape 20 de ani de la căderea comunismului. Studenţii, de exemplu, ies în stradă şi strigă sloganuri de genul "dacă nu ne daţi locuri în cămine, nu mai învăţăm!". Culmea!!! De parcă statul ar fi obligat să rezolve problemele locative ale tuturor cetăţenilor săi! Din păcate, această idee este cultivată, din populism, şi de politicieni şi de presă. O dezbatere serioasă şi profundă despre rolul statului nu se face.

Este incredibil cât de lipsiţi de logică sunt mulţi dintre cei care scriu în gazetele noastre, unele chiar cu pretenţii de seriozitate. Am citit de curând un articol scris de Sorin Ivan în Tribuna învăţământului nr. 963-964. Articolul abordează eterna problemă a învăţământului românesc, despre care, ca la fotbal, îşi dau toţi cu părerea. Îl redau mai jos.

Nu de putine ori auzim in public opinia conform careia elevii romani sunt mai buni decat cei din Occident. „Mai buni” inseamna ca tinerii nostri stiu mai multe, sunt mai bine pregatiti. Observatia este, in general, corecta: elevii din Romania au un orizont mai larg al cunoasterii decat colegii lor din alte tari, o mobilitate a gandirii parca mai mare, bazata, probabil, pe faptul ca stapanesc niste date pe care le pot procesa, si chiar o anumita patrundere a mintii, care le da frau liber intuitiei, capacitatii de a face asocieri si speculatii. Aceasta particularitate se reflecta si la nivel administrativ, cand, in strainatate fiind, elevul roman este inscris nu in clasa pe care ar trebui s-o urmeze cronologic, ci intr-una superioara, din simplul motiv ca programele de studiu nu coincid si ca el poseda un volum mai mare de cunostinte. Mai departe, faptul se poate observa in performantele pe care tinerii nostri le obtin la olimpiade si concursuri internationale, in buna imagine pe care o au in ochii unor universitati si institute de cercetare prestigioase, in carierele lor de succes la companii celebre gen Microsoft etc. La prima judecata, aceasta realitate legitimeaza pe multi sa reitereze, si sa creada cu putere in el, adagiul flatant: „Romanii sunt destepti” (in varianta autopersiflanta: „Romanii e destepti!”). In plan subliminal, adagiul cu pricina se citeste: „Romanii sunt/e mai destepti decat altii!”, ceea ce nu face decat sa confirme un complex de superioritate al nostru, alimentat din plin inainte, cu foalele propagandei comuniste. Ar fi hazardat sa mizam pe teoria vreunei superioritati genetice, a vreunui privilegiu pe care ni l-ar fi acordat Providenta din nascare fata de alte natii. Daca, dincolo de aceasta tema, privim realitatea romaneasca la nivel de civilizatie, moralitate, mentalitate, comparativ cu civilizatiile occidentale, orice speculatie de aceasta speta se dovedeste absolut gratuita. Atunci cum se explica realitatea constatata de multi compatrioti si chiar de acei straini care inteleg ca romanii nu sunt chiar toti o adunatura de infractori? Pe langa „meritul” unor date genetice bune (folosite deseori prost) din aria inteligentei, trebuie sa recunoastem ca un rol esential in aceasta situare revine sistemului de invatamant. Tinerii care ne creeaza aceasta magulitoare imagine de sine ca natiune sunt produsul scolii romanesti. O scoala care are o istorie si o traditie, o scoala care, in ciuda vremurilor si a regimurilor, a functionat bine de-a lungul timpului. Dar care, de la o vreme, da grave semne de criza si de blocaj. Ne lovim, in continuare, de un paradox: daca invatamantul romanesc este prin traditie unul bun, atunci de ce trebuie schimbat, modificat, reformat etc.? Paradoxul este numai aparent: nimeni nu contesta nevoia vitala a sistemului de a se sincroniza cu ultimele evolutii ale societatii, de a raspunde exigentelor si cerintelor acesteia. Reforma invatamantului din intreaga Europa aspira la transformarea sistemelor nationale in medii competitive ale calitatii si performantei in educatie. Numai ca la noi ceva nu merge, in special prin partile esentiale. Punctele slabe ale reformei invatamantului din Romania se refera, in primul rand, la absenta unei viziuni unitare, coerente, cu finalitati certe si cu bataie lunga, iar in al doilea la lipsa actiunii politice concertate si solidare, dincolo de diferentele si interesele politice, in beneficiul educatiei si al modernizarii ei. Din aceste doua foarte grave vicii ale reformei romanesti decurg toate celelalte neajunsuri, care intregesc o fenomenologie a esecului in procesul de schimbare. In aceste conditii, „reforma” educatiei, care nu este o reforma in adevaratul inteles al cuvantului, evolueaza confuz si contradictoriu, nereusind a edifica mai nimic temeinic. Tot ce se construieste in cadrul tentativei de a schimbare este, mai devreme sau mai tarziu, contestat si demolat, ca o transpunere intr-o realitate ionesciana a mitului Mesterului Manole. Efectele acestei dramatice bajbaieli prin labirintul reformei se vad cel mai clar in domeniul calitatii educatiei puse in opera in scoala si, mai departe, in relatie de cauzalitate, in nivelul de pregatire si cunoastere al elevilor si absolventilor. Multi dintre acestia nu au idee despre notiuni simple, fac greseli elementare de exprimare si de scriere, la capitolul comunicare sunt zero (pentru ca, in ciuda inovatiilor Ministerului, ei nu au ce sa comunice), n-au citit mai nimic pana in prezent, stiu, in general, foarte putine lucruri. Scoala romaneasca de astazi, supusa procesului de reformare in metamorfoza aproximativa a tranzitiei, risca a-si scapa din mana elevii si a-si uita misiunea fundamentala: educatia si instructia. De vreme ce tinerii pe care-i pregateste sunt tot mai needucati si mai ignoranti, la ce ne putem gandi decat la un esec de mari proportii, care prinde tot mai mult contur, al scolii in opera sa educationala? Cauzele acestui proces de declin se afla, cum am observat, in domeniul reformei, care nu are sansa de a beneficia de cel mai bun cadru conceptual si administrativ de derulare. Riscurile sunt imense, dar nimeni nu le asuma si, mai grav, nimeni nu pare a le constientiza. Faptul ca invatamantul romanesc se degradeaza, faptul ca educatia de calitate si performanta incep sa devina fenomene tot mai restranse nu par a preocupa pe responsabilii sistemului. Daca s-ar uita cu atentie in realitatea educatiei, daca ar patrunde dincolo de aparente, ar vedea ca situatia este grava. Cand, din toate partile, vin semne de ingrijorare, cand institutii precum Academia Romana trag repetate semnale de alarma, atunci e de bun-simt sa gandim ca poate nu chiar toate aceste atitudini ascund interese politice, intentii obscure, tentative de manipulare si de compromitere ori tendinte vindicative. Corectitudinea politica si administrativa, eforturile depuse, bunele intentii etc. nu sunt suficiente daca reforma nu merge, iar sistemul probeaza, cu asupra de masura, aceasta defectiune. In lipsa unei viziuni reformatoare si a actiunii politice, educatia romaneasca este in pericol. In pericolul de a se degrada, de a deveni un spatiu al uniformizarii si al lipsei de performanta. In pericolul de a-si contrazice propriul mit, cu care pana acum s-a mandrit si a creat iluzii unei intregi natiuni. Multi asteapta inca pe Spiru Haret. Pana la venirea acestuia, daca el va mai veni vreodata, reforma educatiei trebuie sa iasa din trista ei inertie.

Ideile enunţate de dl Ivan se contrazic cu o veselie debordantă.

Pe de o parte, în prima jumatate a articolului elevii români au un orizont mai larg al cunoasterii decat colegii lor din alte tari, o mobilitate a gandirii parca mai mare, bazata, probabil, pe faptul ca stapanesc niste date pe care le pot procesa, si chiar o anumita patrundere a mintii, care le da frau liber intuitiei, capacitatii de a face asocieri si speculatii.

Pe de altă parte, în a doua jumătate a articolului elevii români nu au idee despre notiuni simple, fac greseli elementare de exprimare si de scriere, la capitolul comunicare sunt zero (pentru ca, in ciuda inovatiilor Ministerului, ei nu au ce sa comunice), n-au citit mai nimic pana in prezent, stiu, in general, foarte putine lucruri.

N-am timp acum să comentez mai în amănunt aserţiunile dlui Ivan. Cred însă că exemplul de mai sus ne poate face o idee despre convieţuirea dumisale cu logica elementară ( în speţă cu principiul noncontradicţiei ). Cu acest mod de a-şi folosi raţiunea, dumnealui este formator de opinie, căci este director, pare-mi-se, al publicaţiei în care scrie.

Băsescu vs. "presa"

Am găsit un articol bun, scris de Cristian Ghinea în Gazeta de Sud de vineri, 21 martie 2008. Ca bătrân taliban PNL eu fac parte pe faţă din tabăra anti-Băsescu ( ceea ce nu e cazul cu Cristian Ghinea, pe care l-am mai urmărit ), dar, cu toate astea, ziaristul acesta are dreptate în acest articol. Îl citez integral:

Cum am ajuns la „lingăi“ versus „tonomate“?

Când scriam săptămâna trecută că Traian Băsescu manifestă o gândire tot mai sectară, nici nu mă gândeam că preşedintele se va grăbi să confirme prin declaraţiile spectaculoase despre ziariştii - tonomat. Întreg scandalul declanşat de acele declaraţii a luat forma obişnuită a retoricii pro şi anti Băsescu. Cei care nu îl suportă s-au solidarizat cu cei atacaţi, publicul pro-Băsescu a spus că bine le-a făcut. Retorica pro-anti abuzează principiile. Convins că voi reuşi să enervez ambele tabere, încerc mai jos să răspund la câteva întrebări de principiu.Sunt ziariştii tonomate la comanda patronilor?Cred că prin critica aruncată către Cristoiu, Nistorescu, Ciutacu et comp., preşedintele Băsescu a comis o greşeală de logică: respectivii ar presta jurnalism cu direcţie contra bani de la patroni. Eu am o părere mai bună despre aceşti oameni şi nu cred că se întâmplă asta. Eu am încredere în ei că pot fi ilogici, răuvoitori şi grobieni pe cont propriu. Dar respectă însă ei acelaşi principiu pentru cei cu care nu sunt de acord? Sunt deja ani de zile de când Cristoiu et comp. acuză pe oricine scrie pro-Băsescu că este lingău, năimit, oficină, parazit, trepăduş şi altele. Cărtărescu, Liiceanu, Traian Ungureanu, Sever Voinescu nu pot să scrie despre Băsescu, fără a fi acuzaţi că ar fi format o camarilă de slugoi (deşi ei nu iau bani de la Băsescu, deci nici măcar legătura pecuniară, prezentă în cazul celorlaţi, nu există). Cred că trebuie aplicată aceeaşi măsură tuturor: nu poţi să spui că aceia cu care eşti tu de acord gândesc cu capul lor, iar ceilalţi sunt teleghidaţi. Victor Ciutacu se arată pe drept cuvânt iritat că se scrie „ciutacii“, numele său devenind substantiv comun. Ciutacu are tot dreptul să-şi apere numele, dar m-aş fi bucurat să manifeste aceeaşi grijă, când în ziarul pe care îl conduce se scria despre „ţuluşi“, stâlcind numele procurorului de la DNA.Nu mă mir că Băsescu gândeşte în termeni de „tonomate“. Mă mir doar că oamenii care ne cer să credem că nu sunt teleghidaţi de patroni (şi eu îi cred) ne spun mereu că tabăra cealaltă este teleghidată de Băsescu. De ce nu ne putem acorda prezumţia că putem fi tâmpiţi pe barba noastră? Altă întrebare: prejudiciază Băsescu funcţia prezidenţială? Da, e limpede. Băsescu s-a enervat şi a transformat totul într-o trântă golănească. Nu e ceea ce mulţi dintre noi aşteptau de la un preşedinte. El continuă să confere funcţiei prezidenţiale un caracter ceva mai profan. E o chestiune de gust. Din cauza căreia pierde mulţi alegători şi va câştiga alţii. În fine, este acest război o ameninţare pentru libertatea presei? Când se enerva, Năstase tăia fondurile de publicitate şi o punea pe Dorina Mihăilescu, zbirul său în relaţiile cu presa, să sune prin redacţii, ca să nu mai fie invitaţi cei cu pricina pe la televizor. E o chestiune de caracter până la urmă: Năstase te lucra eficient, unde îl durea pe patron, Băsescu se enervează şi scuipă înapoi. Am văzut că atât Clubul Român de Presă, cât şi Asociaţia Jurnaliştilor din România au reacţionat dur. Cred că s-au grăbit. Spre deosebire de Năstase, Băsescu nu a folosit instituţiile şi fondurile de stat pentru a reduce la tăcere nişte ziarişti. Sunt ridicoli cei care se dau victime şi apar zilnic la televizor. Dacă aşa cred ei că era în stalinism, nu au decât să îşi exhibe incultura istorică.Se tot spune că Băsescu a atacat presa. Când făcea generalizări fără să dea nume, ne supăram că atacă o întreagă breaslă. Când dă nume, ne supărăm că de ce dă nume. Eu nu mai înţeleg. Nu înţeleg de ce trebuie să fiu solidar cu Ion Cristoiu. El a fost criticat public în legătură cu relaţia sa cu patronul. Relaţia unui ziarist cu patronul este o chestiune de interes public, dată fiind influenţa ziariştilor. Băsescu greşeşte, dar se referă la o chestiune de interes public. Cristoiu nu a fost arestat, nu a fost hărţuit, nu a fost concediat la presiunea statului. Dacă s-ar fi întâmplat aşa, atunci m-aş fi solidarizat cu el şi ar fi fost o chestiune ce ţine de libertatea presei. Dar Cristoiu a fost atacat de cineva pe care îl critică zilnic. Băsescu a folosit împotriva sa o retorică având o premisă paranoidă. Cristoiu este maestru în retorica aceasta cu premise paranoide (explică totul pe baza principiului „spune cine beneficiază şi îţi spun cine a organizat conspiraţia“). Victor Ciutacu a scris că o colegă de presă este proastă, pentru că a pus întrebări care l-au enervat. A atacat Victor Ciutacu presa când a făcut-o proastă pe ziaristă sau doar a fost mârlan la adresa acelei ziariste?Nu e un caz în care e implicată libertatea presei. Şi nu înţeleg ce atâta mirare. De unde această pretenţie că tu poţi să toci zilnic pe cineva şi ăla nu are voie să scuipe înapoi? Traian Băsescu a scuipat înapoi. Doare? Probabil că da. La câtă audienţă face şi la cât de priceput este în a scoate porecle (o să vorbim multă vreme de acum înainte de „tonomate“), atunci cred că doare. Dar asta e o problemă de conflict politic, între un politician şi nişte personaje publice care îl contestă. Un conflict în care se foloseşte mult noroi. Atât.

Doar o menţiune de combatant anti-Băsescu: cu asemenea preşedinte, din păcate, e nevoie şi de asemenea adversari şi de asemenea mijloace ! În plus, trebuie să recunosc că sunt cu toţii ( şi Băsescu şi ceilalţi ) foarte expresivi verbal, prin urmare nu te plictisesc ( oricum, de nerecomandat copiilor şi tinerilor, de orice vârstă ). Ţară tristă, plină de umor ! Haz de necaz ! Etc.

Proconsul şi Laura Pausini

Este incredibil ce se întâmplă. Melodia care ne reprezintă la Eurovision ("Pe-o margine de lume"http://www.youtube.com/watch?v=lhTzxeXe5MU&feature=related) seamănă cu una spaniolă ( "La magia del corazon" http://www.youtube.com/watch?v=D7gwYrJ8ip0). Melodia trupei Proconsul - "Pentru tine" ( http://www.youtube.com/watch?v=nwOJkcdQNGw ) seamănă cu Laura Pausini-"Tra Te E Il Mare" ( http://www.youtube.com/watch?v=2027399T9Pk ) . E vreun control în muzica românească ?

Domnişoara Băsescu

Primul principiu din logică este principiul identităţii conform căruia a este egal cu a, care ne obligă să păstrăm neschimbat obiectul discuţiei. Discutăm aici despre agramatismul domnişoarei Băsescu. Este sau nu real ? Este. Fata zice "succesuri", zice "oamenii pot să nu vorbesc". Este agramată ? Este. E clar. Nu ştie carte. Că tineretul PD-L a ales-o în nu ştiu ce funcţie e treaba lui. Că Băsescu o apără, e treaba lui. Fata nu ştie carte. E prostuţă. E prostovancă. Restul sunt speculaţii. Dar că nu ştie carte e evident.

Test

E moda blogurilor.